Eu cred că moartea s-a născut la sat

Iun 26th, 2013 | Categorie: Editorial, La obârşii

Satul ramanea in urma, in praful vesniciei, era mai lent, ca de obicei. Se misca greu, ca un animal de povara. Viata era undeva pe ogoare, crestea multa in spicele de grau, si in copii in care urla, dar, copii habar nu aveau, si nu o ascultau deloc.

Masculului alfa, pensionarului tacut ii mai ramanea doar un strop – isi mana trupul chinuit de ani, care cu greu il mai asculta, catre casa umbroasa, unde sa se adaposteasca precum intr-un uter protector, si sa inchide ochii pentru totdeauna.

foto; Petre Badica

foto; Petre Badica

de Mircea FILIMON

Ingropat va fi ca marii razboinici de odinioara alaturi de sapa lui draga, si de unicele sale bijuterii, dintii de pleu din gura.

Satul se hranea cu pamant. Semintele furau ce era mai bun si ne dadeau pe urma si noua. Mai era apa, ploaia care ungea totul si trezea viata in samanta uscata.

Copii fiind mergeam si noi ca o haita de seminte flamande de apa, mergeam pe malul Mureșului. Acolo ne tranteam ca porcii in namol si ne bucuram ca viata crestea in noi. Apoi intram in apa raului, seminte umane, mari si vii. Mai exista si moartea dar dracu stie pe unde ratacea. Eram nemuritori. Adormit la umbra unei salcii, visez. Vad salcia la radacina si apele Muresului pline cu nailoane colorate si pet-uri.

Visez un Craciun cald si salcia asta impodobita pe post de pom de iarna. Respir aburul cetos care se ridica din Mures, ca pe o infuzie divina, si vad magii care apar venind cu daruri… cand se apropie, vad ca-s doar niste tigani care pescuiau cu mana. Uram aceasta metoda vicleana de a prinde saracii pesti cu o mana moale, care – ca la apropierea de un san de fecioara – mangaie usor, impingand pestele de mal, imbratisandu-l cu degetele, ca apoi cand bietul peste credea ca e in siguranta, sa il sarute spasmodic moartea, care pandea afara din apa.

Umbra mi se ridica de alaturi si deloc timida intra in apa cu fetele. Umbra devenea apa, si curgea peste pielea celei pe care o iubeam in taina, atat de mult, incat era practic un sacrilegiu sa-i marturisesc asta. As fi stricat tot misterul, si profunzimea iubirii. In departare, se auzeau cai care trageau  sapatori, niste sape puse pe un cadru rudimentar, cu o roata, semn ca progresul si tehnologia de ultima ora, dupa doua mii de ani de la daci, ajunsese in sfarsit si la sat. Taranii ciripeau injuraturi haioase, bucurosi ca termina mai repede de sapa, si au mai mult timp sa bea, si sa-si bata nevasta, mai odihniti. Una e s-o bati nervos, alta e sa-i dai asa cu perspectiva mai ampla, spunea vecinul, mandru.

Satul se hranea cu barfe care circulau cu viteza luminii, erau asa ca o forma de reglaj al tuturor problemelor. Dumnezeu, in zilele de sarbatoare iesea la porti si statea si el cu taranii de povesti.  Stia sa asculte bine durerile lor, si cand timpul trecea cu caruta pe strada grabit, ii facea semn sa mearga la pas, ca nu e la oras. Si eu visam pe malul apei.

 

 

 
Tags: , , , , , , , , , , ,

Leave a Comment

*