Copilăria rămâne Paradisul pierdut: mirosul ierbii cosite mă urmează peste tot

Aug 14th, 2013 | Categorie: Editorial, La obârşii

Soarele trage cu sageti in flori, impactul e dur sar schije de parfum si creierul florii se imprastie in aer pulverizat ca la razboi. Sunt in coma, inspir aerul manjit cu miros mistic de fan cosit. Zic mistic pentru ca in creier se declanseaza reactii pozitive la perceptia acestor mirosuri.

Asa cum, o data cu atingerea primei bucati de carne plina de sange, creierul puiului de lup este inundat de placere strabune.

fande Mircea FILIMON

 Asa si eu, am parca orgasm nazal cand dau de mirosul ierbii proaspat cosite. Undeva prin creier stramosii mei tarani au depozitat si selectionat acest miros tainic. Mirosul verii. La deal, in linii domoale verzi, cu palcuri de mesteceni de lapte, pasteau oile senine, fericite si fara de pacat.

Fara suflet.

Cainii ciobanesti erau trei frati si se harjoneau intre ei ca tu esti moldoveanu, tu munteanu, tu ungureanu…ba tu, eu n-am chef sa fiu moldovean. Aveau si ei Miorita lor caneasca, numai ca ratasera oaia aia vorbitoare; ciobanu o taiase ca prea nu manca si gura nu-i tacea, de ala credea ca-i bolnava. Dulai mugeau lung, odihniti pentru ca lupii se aratau rar la fata. Ciobanul canta aiurea melodii improvizate asa ca de jazz si cainiii plictisiti stateau cu cracii in sus si priveau bucatile de carne vie cu aripi care zburau si cantau si ele parfumand aerul cu sunete.

Cainii visau cu ochii deschisi ca se innodau dragastos cu catele in calduri, dar catelele erau de paza la casele oamenilor.

Cand prindeau cate una vagaboanda, ratacita, de se prostitua pe drum, o calareau toti si o umpleau de fericire. Si apoi cand nastea nici unu nu isi recunostea fii, de parca erau oameni. Cainii de cand se nascusera l-au vazut pe cioban ca pe unul dintre ei, asa un caine mai mare, care umbla in doua picioare si latra mai rar.

Era totul o.k. Doar ochii le plangeau de dor si dureri si noaptea cand cainii rupeau linistea cu urlete lungi, ciobanu le consulta meticulos spatele cu cateva lovituri seci si tari, ca un vin bun italian.

Bata de corn ii inmuia si calma. La stana saracacioasa nu era nimic poetic si inaltator. Doar putoare de oaie si sange pe jos, in noroiu din fata baracii. Un cioban trist, nebarbierit, calare pe propriul lui damf teribil, ca un Cupidon pe norisor, plangea ca venise lupu azi noapte si ii sfartecase vreo septe oi si vreo doua erau date disparute.

Omul plangea ca isi batuse caini si astia nu mai latrasera la lup. Se zice ca lupu prefera oile, ca-s mai curate ca ciobanu. Cand umblam pe dealuri, simteam ca viata e ca o provocare, ca un deal inauntru meu, pe care trebuie sa-l trec singur, ca o initiere.

Vedeam lupi peste tot. E greu sa te ridici inauntru tau si cand ti se pare ca ai ajuns sus pe culmi, sa pui mana streasina la frunte ca un cioban si sa te privesti inauntru cu sinceritate sa vezi ce peisaje ai prin suflet ce buruieni greu de starpit sau brazi cu ape limpezi. Sau sa nu vezi nimic. Niste copaci care erau falosi si verzi ca niste soldati nu bagau pe nimeni in seama, adevarati seniori. Ca un copil cuminte le dadeam buna ziua si totul devenea al meu, toate zarile apartineau ochilor mei, ma hraneam cu fotograme vii si daca nu era stomacul uitam ca eram facut si din carne.

 

Leave a Comment

CAPTCHA
*