Mama

Sep 6th, 2013 | Categorie: Editorial, La obârşii

Cocotat pe cer, aerul se facu transparent si nu ma mai scapam de el, dupa ploaia frageda care trezea pamantul din mahmureala sa calda.

Pamantul nu se invartea mai deloc, statea ca prostu, in soare, ca un om beat cu pielea prafuita de iezii cocotati in patru labe; astia gangureau agramati mestecand frunze de argcat sub privirile tapului care mirosea incarcat de hormoni ca un ciorchine format numai din testicole.

Soarele porcos, suparat pe norii grasi vroia cerul numai pentru el si de ciuda invada totul cu lumina, fara nici o mila de bietii muritori care luau sapele in mana si la primele raze, plecau pe camp.

mamade Mircea FILIMON

Doar amaratii aia de incasi adorau soarele si ucideau pentru lumina. Eu, la sapa, as fi glorificat umbra si ploaia care sa ma trimita direct in pat. Casele tacute si mari se sprijineau de umarul copiilor care se jucau in poala lor. Sobele cascau gura si mestecau lemne ca niste locomotive cu abur pensionate si statice. Babe stalcite de boli neghicite de doftori prea grabiti sa le mai verifice mecanismele defecte isi spuneau durerile portilor.

Cand trecea cineva pe langa ele, babele molfaiau repede niste ganduri si gura le tremura ca o Dacie ruginita in speranta ca, vorba va porni la prima cheie. Nu pornea, nu iesea nici un sunet clar si pana cand baba se caznea sa-si spuna ofu, omul ala trecea si baba ramanea trista ca o lacrima. O vanzatoare care vinde durere.

Clientii ei erau trecatorii si nu prea se ingramadeau sa cumpere. Durerere nu e buna la gust. In gradini mieii durduli plini de carne cruda, inca netaiata pe altarul Pastilor sangeroase, crantaneau cuminti ca niste sfinti, iarba intre dinti ierbivori nestiind intentile omului care ranjea si abia astepta sa-i ingrase.

Porcii duduiau de lene, in concediu de obezitate, ca niste delfini grasi esuati la soare. Unu care parea porcu alfa, statea lungit direct in valau, si mi se parea ca il aud guitand “love me tender”, sfidandu-ma sa-l iubesc ca are ceva special in el. Numai babele conectate la cordonul ombilical al mortii, gangureau ca niste bebelase fragede puse la murat si fragezit in sos de viata, scoase insa cu intarziere de la borcan. Asteptau nostalgice venirea primaverii si intoarcerea neuronilor care migrasera de ceva vreme din capul lor. Inca mai credeau ca se vor intoarce… uitand ca-s inca vii babele vorbeau cu mortii pe tonuri scazute, prietenesti, aproape in soapta cu cei care odata le erau soti.

Pamantul le cersea trupurile si ele deveneau garbovite. Se auzeau deja, iarba miscandu-se in vant, si mieii care pasteau ascunsi inlauntru trupului ei. Toate patimile ei de creatura demna si singuratica la batranete, trecuta prin greutatile vietii, smerita si senina o tineau crucificata de aer. Puternica la suflet ca un stejar, nepatata la fapte ca o statuie de marmura. Trupul ei era construit din caramizi vii si fiecare avea povestea ei. Isus in catedrala cerurilor preda demnitatea sfintilor tinerei neinvatati cu suferinta, incruntandu-Si Fruntea divina.

Cand ei se inghionteau ca diavoli la cazan, EL le arata cu degetul, jos pe pamant, o statuie demna si inteleapta, cu ochii senini, care catau catre cer. La picioare ea avea viata vie care, ca o catea netrebnica, latra inca la ea, cu pacate si tentatii. Pielea femeii parea insa, din bronz si noroaiele vietii cadeau alunecand neputincioase jos, lasand-o si mai curata. Isus isi aminti de vremurile copilariei, cand din lumina carnii ei, candva s-a desprins si EL. Copil fiind, nu prea se pricepea la minuni, si durerea i-o alunga omeneste mana femeii.

A mamei.

 
Tags: , , , , , , , ,

Leave a Comment

CAPTCHA
*