De ce a părut ciudată demisia ministrului Culturii

Dec 12th, 2013 | Categorie: Editorial

Demisia Ministrului Culturii Daniel Barbu este un gest normal care urma logic declarația în care compara bugetul alocat culturii cu cel alocat prevenirii și tratării HIV/SIDA. Trebuie totuși acceptat că este un eveniment rar văzut pe scena politică din România.

Concluzia este că ar trebui ca opinia publică să nu îl accepte nici ca martir, nici ca inculpat suprem.

273344-daniel-barbuDaniel Barbu este un om pentru care cuvintele nu sunt străine, un om care înțelege pe deplin greutatea lor publică atât din postura de consilier prezidențial (pentru președintele interimar Crin Antonescu și  al lui Emil Constantinescu), cât și din postura de profesor și istoric. Declarația nu poate fi interpretată deci ca fiind o eroare comisă din lipsă de experiență. Deci nu se explică. Gestul ministrului nu poate fi justificat în lipsa unei scuze plauzibile precum eroare de novice și nici publicul nu s-a arătat dispus să fie înțelegător și iertător. Nu a avut niciun motiv.

Prezent dumincă (8-dec.) la SpectActor, eveniment organizat la Teatrul Național din Craiova, fostul ministru al culturii a răspuns întrebărilor publicului puțin mai deschis decât și-ar fi dorit.

Întrebat de politicile financiare europene și de alocarea bugetelor pentru anul 2014, el a răspuns:  La dezbaterile pe bugetul 2014, m-a frapat, m-a cutremurat cu adevarat urmatorul lucru. Credeti-ma, nu vreau sa par cinic in fata dumneavoastra, cu tot respectul pentru respectiva categorie de concetateni ai nostri. Bugetul, programul national pentru prevenirea si tratarea HIV/SIDA este jumatate ca buget din toate programele Ministerului Culturii. Deci, ai Ministerul Culturii si programul national de combatere si tratament HIV/SIDA. Jumatate. Unu la doi. Dupa parerea mea, nu suntem in Africa de Sud. Nu sunt milioane de concetateni afectati de acest hidos flagel al epocii noastre. Personal, nu inteleg. Am fost cutremurat cand mi-am dat seama cate Festivaluri Shakespeare sau cat de amplu am putea face evenimentul, Festivalul Shakespeare de la Craiova, daca nu am avea acel program sau daca acel program ar fi la jumatate.

Comparația a fost etichetată în presă, pornind de la comunicatul de presă emis ulterior de Ministerul Culturii, nefericită. Același termen a fost folosit și de președintele PNL, Crin Antonescu, în timp ce Ministerului Sănătății a considerat-o inadecvatăși neinspirată. Un termen mai apropiat de realitate ar fi dezastruoasă, așa cum au înțeles-o Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNDC) care s-a autosesizat și care va analiza declarația sub aspectul discriminării și Uniunea Națională a Persoanelor afectate de HIV/SIDA care și-a exprimat dezacordul și indignarea printr-un comunicat de presă.

În ciuda scuzelor formulate marți de către fostul ministru al culturii, iertarea a întârziat să survină și povestea s-a încheiat cu o demisie cerută public atât de Victor Ponta și Crin Antonesc, cât și de președintele Traian Băsescu.

De ce demisia este un gest primit atât de presă cât și de public atât de conflictual?

În primul rând pentru că termenul de demisie este destul de abstract în România. Publicul nu este obișnuit să primescă reacția pe care o așteaptă de la clasa politică. Un gest de onoare pare rupt din filmele americane sau din politica externă, depinde de valoarea de raportare a fiecărui membru al publicului. Iar dacă publicul nu este obișnuit, atunci nu este pregătită nici presa să acopere un astfel de subiect. Obișnuită să toace ca popa pentru o babă surdă, cerând acțiunea, presa a stagnat în șoc. Pe marile ziare online știrea a fost catalogată drept „în curs de actualizare”. Parcă ar fi așteptat o continuare naturală pentru valențele politicii din România. O retractare, o greșeală,o eroare. Un zvon mincinos care a adus vestea cavalerului din Evul Mediu. Nu a fost așa.Demisia este demisie și (sper să nu mă înșel) așa va rămâne.

În al doilea rând era o reacție normală. Daniel Barbu nu mai poate fi considerat eligibil pentru ministrul culturii după o asemenea declarație. Ironia putea să fie și mai mare și să fie ministrul sănătății, iar atunci vorbeam despre o frază spusă în inconștiență politică și umană. În calitate de ministrul culturii, acuzațiile se termină la lipsă de inspirație. Totuși, faptul că se putea și mai rău nu înseamnă că nu s-ar putea și mult mai bine, mai ales că a ales să demisioneze după ce acest lucru i-a fost cerut public atât de către USL prin premierul Victor Ponta și prin președintele PNL Crin Antonescu, cât și de președintele Traian Băsescu.

Demisia a fost totuși un gest natural care a urmat unei greșeli flagrante. Din aceste motive, domnul Daniel Barbu nu este un martir, nu a închis Cutia Pandorei. Rămân suficiente funcții ocupate de oameni cel puțin la fel de contestați.

În ultimul rând, ar fi corect să îi fie acordat creditul meritat pentru reacția rapidă (nu suficient, totuși), pentru scuzele înaintate la numai două zile de la incident și pentru demisie. Deși cerută din toate părțile, ministrul putea aștepta liniștit să fie demis. Sunt foarte mulți seniori politici care ar avea ce învăța din gestul lui și, eventual să îl și aplice.

 

Deși presa și opinia publică par scandalizate, în realitate sunt șocate. Aproape că le tremurau mâinile pe tastatură ziariștilor când scriau șocant în dreptul știrii cu demisia ministrului culturii Daniel Barbu, pentru că de această dată chiar aveau dreptul să se simtă consternați. De o demisie. O demisie în România.

de Laura Curcă

 
Tags: , , , , ,

Leave a Comment

CAPTCHA
*